Departamentul DIU(Dreptul International Umanitar)

Sefii Departamentului DIU:

Aldea Alina
Munteanu Oana
Sirbu Ioana






Scurt Istoric DIU

In urma ratificarii Conventiilor de la Geneva din 12 august 1949 si a Protocoalelor Aditionale din anul 1977, statul roman si-a asumat obligatia de a face cunoscute prevederile acestor documente internationale care alcatuiesc Dreptul International Umanitar si care consacra drepturile militarilor raniti, prizonierilor si populatiei civile pe timp de conflict armat.

Dreptul international umanitar alcatuieste o parte importanta a dreptului international public si cuprinde acele reguli care, in timp de conflict armat, sunt destinate sa protejeze persoanele care nu iau sau nu mai iau parte la ostilitati si sa limiteze mijloacele si metodele de razboi folosite.

Mai exact, ceea ce CICR intelege prin drept international umanitar aplicabil in conflictele armate este ansamblul de reguli internationale, izvorate din tratate sau cutuma, care sunt special destinate rezolvarii problemelor de natura umanitara rezultate direct dintr-un conflict armat, fie de natura internationala, fie de natura neinternationala; din ratiuni umanitare, aceste reguli restrang dreptul partilor la conflict de a utiliza mijloace si metode de razboi la libera lor alegere si protejeaza persoanele si bunurile afectate sau care ar putea fi afectate de conflict.

Dreptul international umanitar (DIU) – cunoscut si sub denumirea de drept al conflictelor armate sau drept al razboiului – are doua ramuri separate:

• Dreptul de la Geneva sau dreptul umanitar propriu-zis, care este destinat sa protejeze personalul militar care nu ia sau nu mai ia parte la lupte si persoanele care nu sunt implicate in mod activ in ostilitati, mai ales civilii;

• Dreptul de la Haga sau dreptul razboiului, care stabileste care sunt drepturile si obligatiile beligerantilor in desfasurarea operatiunilor militare si impune limite pentru mijloacele de ranire a inamicului.

Principiile si regulile esentiale ale dreptului umanitar

Dreptul umanitar se bazeaza pe distinctia dintre combatanti si necombatanti si dintre bunurile civile si obiectivele militare.
Umanitatea si necesitatea militara, nevoia de a pastra echilibrul dintre imperativele umanitatii, pe de o parte, si necesitatile militare si de securitate, pe de alta parte.
Prevenirea suferintei inutile. Dreptul partilor implicate in conflict de a alege metodele si mijloacele de razboi nu este nelimitat, iar beligerantii nu au voie sa provoace suferinta si distrugere depasind proportia impusa de scopul razboiului, care consta in slabirea sau distrugerea potentialului militar al inamicului.
Proportionalitatea urmareste realizarea unui echilibru intre doua interese divergente, unul impus de considerentele necesitatii militare si celalalt de cerintele umanitatii, conform carora drepturile si interdictiile nu sunt niciodata absolute.